Pe la 2500 î.Hr. egiptenii foloseau legături de sârmă pentru stabilizarea dinților mobili.
După 500 î.Hr. etruscii foloseau os bovin în alveolă după extracțiile dentare, iar fenicienii foloseau sârme de aur pentru imobilizarea dinților compromiși parodontal.
În anul 600 mayașii utilizau scoici, pe post de implanturi, pentru înlocuirea dinților mandibulari absenți.
Din 1700 apar primele transplanturi. J. Hunter a transplantat primul dintre de la un om la altul.
În 1809 J. Maggiola, efectua primul implant într-o alveolă postextracțională, implantând un tub de aur.
În 1913 J. Greenfield plasa cilindri scurți din aur în oasele maxilare, pentru a putea fi folosiți drept rădăcini.
În 1930 implanturile lui Vitallium A & M Strack. Ei au folosit șuruburi ortopedice realizate din vitalium, atât la câini, cât și la oameni, în cazul dinților lipsă.
În 1938 P.B.Adams patentează implantul cilindric endoosos.
În 1940, în Suedia, G. Dall dezvoltă implanturile subperiostale.
În 1952 P.I. Branemark descoperă osteointegrarea.
În 1965 primul pacient tratat cu implant realizat din titan, de către Branemark, aceasta realizându-i protezarea pentru ambele maxilare pe baza implanturilor.
În 1968 T. Driskell inițiază cercetările pentru un implant unidentar postextracțional, pentru armata americană. Implantul „titanodont” avea să devină ulterior, prin perfecționare până în 1985, sistemul BICON.
În 1968 Linkaw dezvoltă implantul tip lamă pentru tratarea edentației, parțiale sau totale.
În 1983 apar soluțiile CAD/CAM de protetică.
În 1998 apare conceptul ”All on 4”
